|
|
|
Intestinul Subtire
|
|
Intestinul subtire:
Unit cu partea superioara a stomacului, duodenul este portiunea initiala a intestinului subtire cu rol in digestia eficienta a hranei. Are o forma de potcoava ce inconjoara capul glandei pancreatice.
Peretele duodenului are doua straturi musculare care se contracta si se relaxeaza alternativ, contribuind la deplasarea continutului alimentar in timpul digestiei.
Deasupra stratului muscular se gaseste submucoasa ce contine multe glande care secreta mucusul protectiv. Aceasta previne autodigestia duodenului sau lezarea lui de catre compusi acizi reveniti din stomac.
In stratul superficial al duodenului, mucoasa, se gasesc glande care secreta un suc alcalin ce contine unele dintre enzimele necesare pentru digestie. Sucul actioneaza, de asemenea, pentru a neutraliza secretia gastrica acida. Celulele mucoasei necesita o reinoire constanta. Ele se multiplica mai rapid decat oice alte celulue ale organismului: din o suta de celule, una este inlocuita la fiecare ora pe tot parcursul vietii.
Digestia:
Hrana partial digerata care ajunge in duoden este contine mult acid clorhidric. In duoden, aciditatea este neutralizata de catre secretiile proprii ale duodenului si de actiunea bilei si a sucurilor pancreatice, care se varsa in duoden din vezicula biliara si pancreas. Duodenul primeste sucurile digestive de la pancreas si cantitatile importante de bila, care este produsa in ficat si stocata in vezica biliara, pana cand este nevoie de ea.
Secretia sucului pancreatic este declansata de doi hormoni. Secretina stimuleaza producerea unor cantitati mari de sucuri alcaline care neutralizeaza aciditatea chimului partial digerat. Enzimele pancreatice se produc ca raspuns la eliberarea unui al doilea hormon, pancreozimina. Bila este, de asemenea, eliberata in duoden din vezicula biliara, pentru a fragmenta particulele de grasimi.
Enzimele pancreatice ajuta la digestia hidratilor de carbon si a proteinelor pe langa cea a grasimilor. Aceste enzime includ tripsina, care desface peptonele in componente mai mici, peptidele; lipaza care desface grasimile in molecule de glicerol si acizi grasi; amilaza care desface hidratii de carbon pana la maltoza.
Hrana digerata patrunde apoi in jejun si ileon, portiuni ale intestinului subtire situate in continuarea duodenului, unde au loc stadiile finale ale modificarilor chimice. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentatii numite criptele Lieberkuhn.
Cea mai mare parte a absorbtiei are loc in ileon, care pe peretele interior prezinta milionae de proeminente minuscule, denumite vilozitati.. Fiecare vilozitate contine un capilar si o mica ramura limfatica, chilifer. Cand hrana digerata vine in contact cu vilozitatile, glicerolul, acizii grasi si vitaminele dizolvate intra in chilifere si sunt transportate in sistemul limfatic si, apoi, in fluxul sangvin.
Aminoacizii rezultati din digestia proteinelor si zaharurilor din hidratii de carbon, plus vitamine si minerale importante cum ar fi calciu, fier, iod, sunt absorbite direct in capilarele vilozitatilor Aceste capilare duc la vena port-hepatica, care transporta hrana direct la ficat. Acesta, la randul lui, retine unele substante pentru necesitatile proprii si pentru stocare, iar restul acestora sunt trecute mai departe in circulatia generala a organismului.
Mezenterul:
Este o membrana care sustine jejunul si ileonul. Este alcatuita din doua straturi de peritoneu. Are o lungime de aproximativ 15 cm si este atasata de peretele posterior al abdomenului. Adancimea mezenterului, masurata de la baza pana la intestit, este de aproximativ 20 cm, ceea ce permite atat jejunul, cat si ileonul sa se miste relativ liber in cavitatea abdominala.
Rolul jejunului:
Jejunul reprezinta sediul de absorbtie al alimentelor nutritive utilizabile din hrana, lasand sa treaca apa si produsii de degradare. Procesul de absorbtie este finalizat de ileon. Jejunul are o lungime de aproximativ 2,5 m inainte de jonctiunea cu ileonul.
Pentru a indeplini acest rol, jejunul are o structura specializata, pentru a asigura o suprafata maxima de contact cu lumenul, astfel incat sa poata asigura o absorbtie crescuta.
Mucoasa jejunala prezinta o serie de pliuri circulare. Observand la microscop suprafata interna, se vede ca intreaga suprafata este alcatuita din mici proeminente digitiforme, denumite vilozitati. Fiecare vilozitate are aproximativ un milimetru.
Suprafata de contact cu hrana digerata creste si mai mult, deoarece invelisul celular al fiecarei vilozitati are o structura specifica, cu "margine in perie".
Absorbtia hranei:
Intrucat jejunul are rolul de a permite trecerea hranei din intestin in sange, necesita o irigatie eficienta. Arterele si venele ce transporta sangele catre si de la peretii jejunali trec prin mezenter. Venele care dreneaza jejunul, ca si venele care dreneaza restul intestinului, nu ajung direct la inima, ele conflueaza pentru a forma vena porta, care ajunge la ficat.
Aceasta inseamna ca substantele nutritive absorbite in sange sunt transportate intai la ficat, pentru metabolizare, inainte de a ajunge in restul organismului.
Grasimile din alimente sunt absorbite in sistemul limfatic concomitent cu absorbtia altor substante nutritive in sange. Fiecare vilozitate are un vas limfatic central sau "chilifer", care face posibila absorbtia. Acest tip particular de fluid limfatic ce contine grasimi si care dreneaza din intestin este denumit chil.
Ileonul:
Reprezinta portiunea terminala a intestinului subtire, in care hrana ajunge, in drumul ei, de la stomac la colon. Are o lungime de 3,5 m - conectand duodenul si jejunul cu intestinul gros - si reprezentand aproximativ jumatate din lugimea totala a intestinului subtire.
Ileonul are o structura asemanatoare cu celelalte doua segmente ale intestinului subtire. Suprafata externa este protejata de peritoneu - o membrana care captuseste cavitatea abdominala. Peretele este alcatuit, in principal, din straturi musculare responsabile pentru transportul hranei digertae si straturi mucoase care delimiteaza lumenul.
Bila:
Este un fluid consistent, amar, de culoare galben-verzuie, produs in ficat si stocat in vezicula biliara. Este eliberat din vezicula in intestinul subtire, ca raspuns la prezenta alimentelor, si este esentiala pentru digerarea grasimilor. Face parte, de asemenea, din sistemele excretorii ale corpului, deoarece contine produsii de degradare a celuleor uzate.
In fiecare zi, ficatul produce aproximativ 1 litru de bila. Desi contine peste 95 % apa, are in compozitie o gama larga de substante chimice ce includ saruri minerale, colesterol si pigmenti biliari ce ii confera culoarea caracteristica.
Bila ramane in vezicula biliara pana cand devine necesara in procesul de digestie. Pe masura ce hrana patrunde din stomac in duoden, acesta produce un hormon denumit colecistochinina. Acest hormon ajunge pe cale sangvina la vezicula biliara si determina contractia peretilor acesteia, astfel incat bila este eliminata. Dupa aceea, bila se scurge printr-un alt duct, ductul biliar comun (coledoc) si printr-un orificiu ingust, sfincterul Oddi, care permite sa patrunda in intestinul subtire.
Functia bilei:
Sarurile minerale din bila, ce includ bicarbonatul, nutralizeaza aciditatea hranei partial digerata in stomac. Sarurile biliare, substante chimice denumite glicocolat de sodiu si taurocolat de sodiu, descompun grasimile astfel incat enzimele digestive isi pot exercita actiunea. Pe langa actiunea de emulsionare, se crede ca sarurile biliare favorizeaza absorbtia grasimilor prin peretle intestinal. Ele transporta de asemenea vitaminele A, D, E, K.
Organismul isi conserva sarurile biliare. Ele nu sunt distruse dupa utilizare, 80-90 % dintre ele fiind transportate inapoi la ficat prin sange, unde stimuleaza secretia de ila si sunt refolosite de organism.
Coloratia bilei:
Ciloarea bilei se datoreaza pigmentului denumit bilirubina. Una din functiile principale ale ficatului este de a lisa globulele rosii uzate. In cursul acestui proces, hemoglobina, pigmentul din eritrocite, este descompus chimic si formeaza biliverdina, un pigment verde care este rapid convertit in bilirubina de culoare galben-verzuie.
Sursa - ATLAS DE ANATOMIE - de Trevor Weston (editura VOX, 1997)
INAPOI
|
|
|
|
|
|
|
